Condiția care determină și conturează atașamentul nu este hrana, cum se credea, ci reactivitatea mamei la nevoile copilului, capacitatea ei de a se conecta la copil într-un mod consecvent, securizant.

Termenul de atașament reprezintă eticheta cea mai recent utilizată pentru desemnarea legăturii emoționale stabilite între părinte și copil. Concept sinonim al atașamentului, folosit până nu demult , este dependența.

Atașamentul este o conexiune psihologică de durată, o relație emoțională bazată pe intimitate și afecțiune.

Interesul și preocuparea față de fenomenul și tema atașamentului datează de prin 1969, când John Bowlby, psihiatru și psihanalist britanic, medic pediatru la bază, a formulat pentru prima dată, de aceea poartă denumirea de teoria atașamentului și rolul atașamentului în copilărie.

Bowlby afirmă că nevoia de atașament este înnăscută, iar formarea atașamentului este definitorie în primii doi ani și jumătate de viață –perioadă reconsiderată ulterior ca durând până la cinci-șase ani - .

Până la Bowlby, copilul în primii săi ani de viață, era considerat o ființă pasivă, dependentă în totalitate de adult, cu precădere de mamă.
În noua viziune, nou născutul este creditat cu capacitate de participare activă la interacțiunea cu adultul. Acum copilul este văzut ca fiind o ființă competentă și interesată de mediul înconjurător.

Comportamentele de atașament (apropierea și căutarea prezenței celuilalt) ale copilului sunt instinctive și vor fi activate de orice factor care pare să amenințe proximitatea: separarea, teama, nesiguranța, pierderea. Copilul utilizează persoana semnifcativă drept o bază dătătoare de siguranță de unde se poate lansa în activități de explorare în interacțiunea cu aceasta își întărește propriul eu.
Etapele formării atașamentului: imprintingul, atașamentul timpuriu și parteneriatul.

Prima etapă este cea a imprintingului, durând din primele 24 de ore de viață până la 36 ore. Bebelușul se naște cu tendința de a manifesta anumite comportamente menite să îl ajute să obțină atenția și grija mamei: plânsul, zâmbetul, expresiile faciale. În acest proces revine un rol esențial contactului direct mamă-copil, cât și multitudinii de stimuli tactili, olfactivi. Sistemul rooming-in organizat și în cadrul Spitalului Gynia, creează un cadru propice acestor întălniri, descoperiri reciproce, asigurând cu adevărat "zile magice".

Va urma etapa formării atașamentului timpuriu până prin lunile 7-8 ale copilului. Copilul își perfecționează arsenalul de mijloace prin care captează atenția mamei. Este o perioadă a apropierii, intimității, a experimentării conexiunii cu o altă persoană, a trăirii căldurii date de o relație. Alăptatul exclusiv la sân ne asigură cadrul de siguranță propice atingerii acestor obiective. Condiția care determină și conturează atașamentul nu este hrana, cum se credea, ci reactivitatea mamei la nevoile copilului, capacitatea ei de a se conecta la copil într-un mod consecvent, securizant.

Activismul copilului stimulează grija mamei, iar copilul învață despre sine, despre lume și despre relația cu ceilalți folosindu-se de aceste mijloace pe care le are pentru a-și cere și satisface nevoile, dar mai ales, în fucție de ce primește de la principala persoană din vița lui: mama.

În condițiile experimentării unei relații securizante dintre copil și mamă apare ca o consecință firească inițierea altor relații cu terțe persoane. Apare parteneriatul, de fapt se clarifică atașamentul, copilul dezvoltă atașament și față de alte persoane.

Așa cum menționam la început, atașamentul este o conexiune psihologică, este emoție și afecțiune. Deci dacă vrei să știi cum să fii un părinte bun, observă cât de fericit este copilul tău. Nu există părinte perfect, dar poți deveni părintele de care copilul tău are nevoie, fiind atent la el, învățând să îl cunoști, descoperindu-l.

Rápolti Kinga - Psiholog și Educator perinatal SAMAS